Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, face precizări pentru cei care cred că unirea a fost făcută de marile puteri care dirijau lumea, că românii s-au milogit pe unde trebuia, că s-au purtat în funcție de împrejurări, că au trădat pe ici, pe colo și, mai ales, că au avut mare noroc.
Ziua Naţională a României - alături de drapel, de stemă, de imnul de stat - este un simbol care ne determină mereu să ne amintim că existăm pe lumea asta ca națiune și ne conduce spre realitățile mai adânci ale identității noastre, precum originea, limba, numele, credința, cultura, tradiția, teritoriul și altele, scrie preşedintele academiei în Ziarul Lumina.
În contextul acestei mărite sărbători, mulți se întreabă cum s-a putut face edificiul nostru național, statul național român. Unii cred că unirea aceasta a fost făcută de marile puteri care dirijau lumea, că românii s-au milogit pe unde trebuia, că s-au purtat în funcție de împrejurări, că au trădat pe ici, pe colo și, mai ales, că au avut mare noroc. Astfel, mult mai târziu decât alții, și-ar fi pus și românii statul lor pe hartă.
La 1918 s-a oficializat o realitate veche, recunoscută și pe plan internațional, prin tratate. „Domnia a toată Țara Românească” există din secolul al XIV-lea, la sud de Carpați, iar acea Țară Românească și-a asumat misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. România nu s-a format târziu, ci doar România oficializată a fost lăsată să funcționeze târziu și a fost finalizată în chip juridic abia între 1848 și 1920, cu momentele sale extraordinare la 1859, 1877 și 1918.
La 1918, românii, prin organismele lor reprezentative și democratice, au decis unirea. La Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, unirea Basarabiei a fost hotărâtă de Sfatul Țării, unirea Bucovinei de Congresul General și, respectiv, unirea Transilvaniei de către Marea Adunare Națională prin cei 1.228 de delegați cu drept de vot (și cu documente de încredințare a dreptului de vot colectiv, în numele entităților care trimiseseră acești delegați).
Premieră de Ziua Națională: drapel de mari dimensiuni pe Vârful Țurțudan
Toate aceste uniri s-au făcut prin sacrificii imense de sânge, prin lupte, cum au fost la 1848-1849 (în Transilvania, condusă de eroul Avram Iancu, au murit la 1848-1849 zeci de mii de români), la 1877-1878 (pe câmpiile Bulgariei, la Plevna, cu redutele Grivița I și II, la Vidin, la Smârdan, au murit pentru independență alte zeci de mii de români), la 1914-1919 (în timpul „Războiului celui Mare pentru Întregirea Neamului”). Războiul s-a terminat pentru europeni la 11 noiembrie 1918, dar pentru români și România abia în 1919, odată cu încheierea marii campanii militare de stăvilire a înaintării bolșevismului spre centrul și vestul Europei.
Toate unirile noastre s-au făcut prin efortul intern al românilor care au știut să folosească spre binele lor împrejurările internaționale. Trebuie să știm că fără subiectul colectiv numit poporul român - condus atunci de o elită responsabilă, de mari oameni de stat și nu de politicieni mărunți - unirea de la 1918 (ca și celelalte) nu s-ar fi putut face. Este vorba despre un imens efort de voință națională, susținut deopotrivă de românii de la Dunăre, Nistru și de la Carpați și de cei din diasporă, situați de la Paris, Londra și Roma până la Washington și New York, români care s-au pus în serviciul poporului lor, care avea nevoie nu numai de o patrie culturală, ci și de una politică.
În consecință, la 1 Decembrie este bine să ne amintim măcar de două lucruri: că ne-am făcut singuri destinul, din proprie inițiativă, încadrată contextului și cu ajutorul unor factori externi favorabili și că Sărbătoarea Națională nu celebrează doar unirea Transilvaniei cu România, ci formarea României întregite și încheierea unicului program de țară (elaborat la 1848) dus la bun sfârșit. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei aveau simțul identității lor de români.
Decizia de unire a românilor luată de români a fost acceptată și apreciată prin tratatele de pace de la Paris din 1919-1920 și consfințită ulterior prin alte tratate.
Să cinstim, în consecință, Ziua Națională, fiindcă ea ne reînvie vremuri de glorie și de împlinire a voinței neamului, aducătoare de încredere și de speranță, a încheiat preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop.
