Camelia, cum ţi-ai descoperit această pasiune pentru poezie?
Cam după ce am învăţat să scriu, când am strigat în gura mare "Sunt în sfârşit liberă!" şi mi-am şocat părinţii. Locuiam în Brăila, iar învăţătoarea mea m-a trimis la cenaclul oraşului, eram cea mai mică. Atunci am luat prima dată contact cu versul liber, fără rimă, aşa cum scrisesem şi eu prima mea poezie. Apoi am fost la concursul naţional "Tinere condeie", unde am luat premiul III pe ţară pentru creaţie. Au urmat tabere de creaţie, unde am întâlnit mulţi scriitori de valoare, precum Tudor Opriş, Gelu Naum. Am primit premii şi în străinătate, dar pe vremurile acelea era greu să pleci din ţară.
Să vorbim despre câteva dintre volumele pe care le-ai publicat...
Eu scriu poezie, dar am scris şi proză, mai mult despre emoţii, despre oameni obişnuiţi. Am scris câteva fragmente şi un prieten de-al meu mi-a confiscat manuscrisele şi a hotărât că trebuie să fie publicate. Aşa a apărut la Piteşti, în 2001, "Pasărea Singuratică", prima cărticică de proză scurtă. Au urmat "Legendele Cetăţii Şinca" şi o carte de poezii "Muntele iniţiaţilor". După o pauză de câţiva ani am publicat eseurile "Regăsirea de sine" şi volumul de proză scurtă "Pe muchia prezentului". Unele poezii pe care le-am publicat pe site chiar au fost plagiate, le întâlneam sub semnătura altor persoane. Atunci le-am adunat pe toate şi am scos volumul "Floare mică". Volumul de poezie modernă şi spiritualizată "Tangerine Tango" a apărut anul trecut, la editura "Singur" din Târgovişte, datorită poetului Ştefan Doru Dăncuş, care m-a acceptat în proiectul "Întoarcerea poetului risipitor". De la această carte eu am înţeles ceva: doar în starea poetică te întâlneşti cu cititorul tău, nu neapărat în cuvinte, teme sau motive. Dacă nu o atingi, nu vei fi citit, iar cartea care cred că a fost pe placul tuturor este "Oman".
De unde a apărut dorinţa de a scrie despre Oman?
Am fost în Oman, apoi am stat un an fără să scriu. Acolo am fost foarte "lacomă" şi m-am umplut de toate emoţiile şi stările posibile. Abia peste un an când mi s-a făcut dor de soţul meu care lucrează acolo, am început să scriu şi să-mi aştern emoţiile pe hârtie, amintiri întâi sedimentate şi apoi transformate în sentimente şi stări, aşa cum vinul îşi schimbă aromele în timp, de la unele proaspete la altele de-a dreptul savante. Nici după ce am terminat de scris nu m-am simţit mulţumită şi dacă nu ar fi fost prietenii care să mă oprească de la a interveni pe text, cred că nu aş fi terminat cartea niciodată.
Cum a fost primită cartea ta în Oman? Ştiu că e în curs de traducere şi în limba arabă.
Având culturi şi percepţii diferite, în momentul în care a început să fie tradusă au apărut întrebări privind sensul cuvintelor, pentru că în româneşte conceptul respectiv e ceva firesc, dar acolo pare o ciudăţenie. Am spus că aş vrea ca această carte să nu fie tradusă încât să pară scrisă de un omanez, ci să respecte această viziune diferită despre ceea ce am văzut şi am trăit acolo. Deşi am scris cu viziunea şi sufletul meu de român, căldura şi emoţiile din poezii le-au plăcut foarte mult şi de-abia aşteaptă cartea. Va fi o lansare la ei în noiembrie, de ziua Omanului. Voi dărui cartea în universităţi şi şcoli, iar banii pe vânzarea a 100 de cărţi în Oman vor fi donaţi copiilor cu probleme sociale de acolo, iar eu am decis ca şi aici, de la primele 100 de cărţi vândute în România, banii să meargă la Valea Plopului, la cele câteva sute de copii crescuţi de Părintele Nicolae Tănase, unde ştiu că e mare nevoie.
Roxana Manolache
